sanatate

Viata traita la extreme

Iata-ma, din nou.

Alt articol care ar trebui sa ma faca sa ma simt bine, sa ma simt mandra si fericita pentru ca mi-am ales profesia mult visata si ca sunt apreciata si in ziare si reviste. Ultimul articol a fost pubilcat in ‘Dupa Afaceri Premium’ a Ziarului Financiar si m-a facut sa ma gandesc foarte mult prin ce am trecut pana am ajuns aici. Este o analiza foarte scurta a vietii mele si un strigat spre toti oamenii, in special creativii.

Atentie, s-ar putea sa va regasiti in povestea mea sau in unele parti din ea.

M-am chinuit toata viata sa DEMONSTREZ CA POT. Am ajuns foarte de curand in punctul in care am realizat ca am inceput sa obosesc si ca deja nu prea mai am cui sa-i demonstrez. Se pare ca le-am demonstrat tuturor, inclusiv mie. Viata este mai mult de-atat. Voiam inca din copilarie sa le arat alor mei ca pot mai mult decat zic ei si ca pot avea o cariera stralucita si ca pot deveni chiar si celebra daca ma straduiesc mai tare. Voiam sa le arat ca artistii nu mor de foame asa cum credeau ei si incercam din rasputeri sa ii conving ca nu vreau sa o iau pe calea pe care si-o doreau ei.

N-am vrut niciodata sa fiu doctor sau avocat, asa cum isi doreau parintii mei (sau ‘macar asistenta’ asa cum zicea tatal meu vitreg), astfel ca pentru cativa ani din adolescenta am cochetat intre actorie, regie si fotografie. Ba chiar aveam si 2 blog-uri pe care scriam proza, ganduri si poezii. Bunicul meu care a fost actor nu mai era acolo sa ma incurajeze, insa. Ne-a parasit prea devreme, prea devreme sa-l influenteze si pe fratele meu, prea devreme sa ma faca mai puternica, mai fericita sau sa-mi arate drumul cel bun in viata.

Astfel ca, dupa ce a murit, am incetat sa mai desenez. De la 5 ani desenam mereu, cel mai mult imi placea sa fac benzi desenate, aventuri cu dinozauri, soricei si mai stiu eu ce. I le aratam bunicului si le comentam impreuna, povesteam, radeam. Odata cu decesul sau, prin clasa a V-a, totul a devenit foarte greu, copiii ma faceau copilaroasa, mie nu-mi convenea, eu voiam sa fiu considerata normala si ca toti ceilalti si imi doream prieteni si distractie, ca orice copil la acea varsta. N-am sa-l uit niciodata pe acel coleg care mi-a luat unul dintre desenele mele cu un crocodil si a iesit in curtea scolii si a inceput sa faca misto de mine. A fost ultimul meu desen pentru o lunga perioada de timp.

Am simtit ca vreau iarasi sa le DEMONSTREZ ca gresesc. Sa le demonstrez colegilor, profesorilor, tuturor din jurul meu ca asta sunt eu si asta imi place sa fac, sa le arat ca POT. Intr-adevar, n-am avut niciodata note bune si asta datorita faptului ca n-am reusit niciodata sa-mi mentin concentrarea prea mult daca nu mi se parea super interesant. Si cum la scoala toate materiile mi se pareau plictisitoare (mai putin geografia si un pic romana), nu aveam niciun chef sa invat sau sa inteleg multe lucruri. Un fel de OCD. Mereu ma gandeam la orice altceva la ore. Nici profii nu erau interesanti.

M-am chinuit atat de tare de-a lungul vietii sa-mi gasesc locul si niciodata n-am reusit sa fac diferenta intre emotii negative si emotii pozitive. Astfel ca atunci cand totul devenea mai greu si mai dificil de digerat, incercam sa ignor totul si sa ‘fiu optimista’ in loc sa accept ca nu putem fi fericiti tot timpul. Toate aceste emotii negative pe care nu mi le doream (ha, cine le-ar dori?) s-au naruit intr-un mare nor gros si intunecat pe care il simt undeva deasupra mea. Si inca il ignor. Cand vreau sa fac curatenie, curat si cel mai indepartat colt, cand vreau sa lucrez la un proiect dau tot ce este mai bun din mine. Pe scurt, cand ma vreau sa ma dedic unui aspect, depun toate eforturile. Si toate aceste eforturi devin obositoare si nu stiu cand sa ma opresc.

N-am stiut niciodata cum sa scap de norul acesta gri si greoi si nu l-am simtit plutind atat de greu pana acum cateva luni. Din pacate, s-a extins in insomnie. Si acesta a fost trigger-ul cand mi-am dat seama ca am nevoie de ajutor. Am inceput sa-mi pavez un nou drum al gandurilor, dar este dificil pentru ca este nevoie de multa rabdare si timp. N-am stiut niciodata cum sa accept unele lucruri si mereu m-am intrebat ‘de ce mi se intampla mie?’. Mult timp nu mi-am explorat propria minte si am cautat idealuri din povestile altora sau din filme sau din carti. Am simtit dintotdeauna ca fug – mai mult o fuga spre explorare, spre cautare de oameni noi sau de prieteni noi. De-a lungul anilor a devenit din ce in ce mai obsitor, ca si cum alergam intr-un cerc infinit. Dar pentru ce alergam? Un concurs?

Ma intreb, uneori: incerc sa ajung spre ceva de neatins?

Astfel ca, stau aici in liniste, reflectand asupra faptului ca suntem mai mult decat oameni in carne si oase, suntem oameni cu ganduri si emotii si ca e bine sa stim sa facem diferenta intre ele. Timpul ajuta, timpul cu noi insine ajuta… sper ca si tu, cititorule, vei fi bine.

Semnat,

Un graphic designer care a simtit ca vrea sa scrie ceva public despre emotiile si gandurile ei. S-a asezat la biroul ei, cateva zile inainte de Craciun, n-a putut s-o faca, a fost nevoie de 20 de luni ca sa scrie ceva.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: